Aer cu diamante+O iubire contemporană de Florin Iaru

Aer cu diamante
FLorin Iaru

Ea era atât de frumoasă
încât vechiul pensionar
se porni să roadă tapiţeria
scaunului pe care ea a stat.
în iarna curată, fără zăpadă
maşina uscată încercă s-o ardă.
Dar ea de mult coborâse când s-a auzit
înghiţitura.
Şoferii mestecaţi
au plâns pe volanul păpat
căci ea nu putea fi ajunsă.
În schimb era atât de frumoasă
încât şi câinii haleau
asfaltul de sub tălpile ei.

Atunci portarul îi înghiţi decoraţiile
când ea intră în casa fără nume
iar mecanicul sparse în dinţi
cheia franceză şi cablul
ascensorului ce-o purtă
la ultimul etaj.
Paraliticul cu bene-merenti
începu să clefăie clanţa inutilă
şi broasca goală
prin care nu putea curge
un cărucior de lux.

Ei cu toţii mâncară
piciorul mansardei
ei cu toţii mâncară ţiglă
când ea urcă fâlfâind pe acoperiş
când ea nu putea fi ajunsă.
Meteorologul de pe muntele Golgota
roase timpul probabil
iar ultimul Om în Cosmos
îi devoră capsula
când ea depăşi sistemul terestru
- Ce-ai să faci de-acuma în cer? -
au întrebat-o
cu gurile şiroind de regrete.
Dar ea era atât de frumoasă
încât a fost la fel de frumoasă
şi-n continuare.

Iar ei nu găsiră în toată
lumea largă
destule măsele
destule gâtlejuri
în care să spargă
să macine să îndese
distanţa care creştea mereu
şi restul cuvintelor până la moarte


O iubire contemporană
Florin Iaru

Ninge în draci şi se pune grozav.
Ea se tăvăleşte cinematografic
prin zăpada marilor sentimente şi idei.
- Sînt singură, doamne, cît sînt de singură!

Vine un cîine şi-o miroase, dă din coadă,
(- Noi, cîinii, iubim poezia pe care o scrii despre noi!)
dar se depărtează scîrbit.
Vin motani cu ochi albaştri.
Dar ea, nimic şi nimic.
Zice:
- Ce n-aş da să intru într-o femeie de stradă,
să mă ascund bine
şi lumea să mă vadă
cînd mă caţăr pe pieptul bărbaţilor
ca o pată de singurătate.

A ieşit din braţele mele -
Flacăra de la bricheta lu' peşte -
şi scoate fum:
- Nimeni nu mă
nimeni nu mă, doamne, nimeni nu mă iubeşte.
şi în zăpada artificială
ea simulează manipulări neînvăţate la şcoală.
Apoi se lipeşte iar ca o ventuză de singurătatea din oglindă.
Rămîn după ea inimioare de ruj.
În frigul ei ştiinţifico-fantastic
popoarele de bărbaţi carnivori fac sluj.

Va sfîrşi într-o cameră pe măsura ei: o cameră de vată
într-o casă de turce dultă
dintr-un oraş cu visele de fată.
pînă la adînci bătrîneţe ca zăpada imaculată.
Să n-o dezamăgim.
E cea mai bună. Cea mai frumoasă.
Cea mai cuminte. Cea mai însingurată.
Nimeni nu o, doamne, nimeni o iubeşte.
Păi nici cîinii să nu înţeleagă o asemenea tragedie?!

Să o lăsăm nesatisfăcută şi dezbrăcată
de marele bărbat nenăscut cu marea lui idee suflecată.
Să o lăsăm la oglindă. Să o lăsăm.
Ninge în draci şi se pune grozav.
Dar pentru ea nu se pune.